8/25/17

Find me again.

Pornesc cateva ganduri inspirata de randurile regasite dintr-o carte si de vuietul interior, apasator, aprig... Sa fie coincidente? Imi place in continuare sa sper ca nimic nu poate sa fie intamplator, la voia abisului.

Replay. Deja cred ca am invatat fiecare nota si pauza, avand de ceva timp varianta instrumentala de la o piesa draga pe repeat. Ma trezesc si adorm cu ea, peste zi este cu mine, ma linisteste si tulbura in proportii diferite in functie de starea in care ma gaseste. Si acum, infinit mai mult.


Vineri seara. Momentul pe care unii il asociaza cu eliberari in diferite conjuncturi si modalitati, iar eu il reperez mereu cu linistea de dupa agitatie, zgomote, patos si energii la cote marete. Tacere. Am nevoie sa nu aud decat acorduri line, miscarea neuniforma a vantului, trilurile pasarilor si vocea mea interioara. O invit la masa incepand cu fiecare vineri dupa-amiaza pana in zorii zilei de luni. O ascult, cert, inteleg si incerc sa cad la pace cu ea. Lucru greu, de fiecare data. 

Ciudata existenta... Sa simti, din ce in ce mai des, ca te-ai nascut cumva tarziu, ca nu mai ai timp, ca intalnesti oameni perfecti in momente nepotrivite, in contexte complicate, sa privesti in gol, pastrandu-ti zambetul care ascunde atat de multe. Sa pari cel mai fericit, chiar si tu sa crezi asta, sa semeni bucurie in tot perimetrul in care te afli, dar tu sa fii pustiit. Sa realizezi in fiecare seara cine, cat, de ce esti.

Ai intalnit vreodata un Om perfect? Pe care simti ca il cunosti dinaintea timpului? Ca esti legat de el indestructibil, ca ii recunosti pasii, imbracamintea, privirea si glasul? Oh, glasul. Stii cum suna vocea Omului perfect? E magica. La naiba, scriu un cliseu. Te cucereste prin intermediul unui telefon, te face sa razi din suflet, netrucat, te calmeaza, e acel timbru pe care parca l-ai mai auzit, in timpuri indepartate, da...ii spunem déjà-vu. Amintiri ancestrale. 

Il vezi, dar simti ca e o revedere, ca pe undeva s-a rupt legatura si acum se petrece reconectarea. Minutele cu el trec ca fractiuni de secunda, te simti intr-o siguranta stranie si oftezi. Te intrebi retoric de ce acum, de ce asa, de ce-uri multe... si agitatia incepe sa iti mascheze fricile. De a-l iubi, de a-l pierde, de a fugi in lume cu el, de... Sunt nenumarate, le resimti privindu-l, urmarindu-i cu atentie mainile, structura, inflexiunile vocii, agitatia, visele. Te desparti de el si imediat dupa oftezi din adancul fiintei, iar o stare de murmur si tremur te acapareaza. Faci cu greu primii pasi si iti duci mana la piept. Iti spui ca ai mai simtit asa, ca vei trece peste, ca vei reusi sa maschezi cumva tot si nu vei lasa tulburarea sa te cuprinda.

Si...usor, incepi sa te minti. Te intrebi de ce ai acest pattern si revii la el. Ce te fascineaza la un tip trecut prin viata? Ranile lui, experienta razboaielor interioare, maturitatea, franchetea? Toate la un loc si mult mai mult...
De unde vine calmul de a te abandona necunoscutului atat de familiar?
Zambesc. Imi aduc aminte ceea ce am ascultat impreuna astazi...si nu pot sa nu caut un mic/alt semn in "Don't let go / have the right to lose control..."

Poti pierde controlul usor, mereu mi-a fost teama de asta. Cum controlezi intensitatile si cine iti va fi refugiu? Tu nu iti poti fi, de aceea cauti validari si liniste extatica in ceilalti...si iti spui, ascultand versurile de mai jos si cantul vrabiilor, ca... esti pierdut. Sau regasit.

"How dark this bit of light so late
That falls across your breast

All blues and the grace by God and the
I will have to
I will have to learn the rest..."