4/3/16

The Right Thing



Il priveam cu ochii unui copil care acum incepe sa cunoasca lumea cu adevarat. La nivel senzorial, parca il stiam dintotdeauna. Mental, asemenea. Dar sufleteste niciodata nu mi se infatisase astfel. Fara masca, fara ziduri, teatrul lui drag si angoase. Era gol in bratele mele si pentru prima data nu ma enervau vocile de afara. Candide, de inocenti care se jucau in spatele blocului mic si galben in care locuia. Ei radeau, noi asemenea. Si nu era nimic rau in asta.
Glumeam naiv si studiam parti din el, iar firescul era nota de baza, alaturi de zambetul acela de om aflat in siguranta. Poate ne recuperam unul in bratele celuilalt, dar stiu ca pret de cateva ore nu am simtit nevoia de altceva, iar toata drama personala din trecut parea si ea hazlie. Traiam acum, aici, cu el. Ne stiam de prea multi ani ca sa nu se intample si in sfarsit traiam cu bucuria ca nu stiu ce ne va aduce ziua de maine. 
Nu mai aveam planuri, nu mai speram nimic. Eram acolo, in modul autentic, fara sa pot programa vreo fractiune din viitor. Vedeam prin el linistea mea momentana, calmul instalat dupa atatea clipe de tornade si devastari sufletesti si intelegeam. E adevarat, "ei te vor ranita, la pamant, esti omul acela care sa cada, sa le dea satisfactie?" Si rosteam fara cuvinte raspunsul la intrebarea pe care imi placea sa mi-o inchipui ca survine din ochii lui micuti, expresivi, de copil.
Suferinta mea in orele acelea parea de prost gust. Sa plangi dupa un om care te-a umilit pentru ca tu l-ai lasat sa faca asta si i-ai permis sa stea in viata ta mai mult decat trebuia, devine un simplu gest naiv.

Ne ranim singuri, cadem in bratele disperarii pentru ca ne place al naibii de mult sa ne proiectam in viitoruri nesigure, in oameni pe care ii vedem din prima marunti, dar speram sa ii transformam noi prin toate sentimentele frumoase de care suntem capabili. Ne amagim. Atat. Ne trantim la pamant si ne luam respiratiile crude din ratarile ca oamenii respectivi nu au nimic de oferit si in sfarsit intelegem ca nu ii putem schimba. Trecutul nu poate fi modificat si sa traim in el la nesfarsit in definitiv, este doar o dovada de prostie si masochism. Nici de viitor nu putem fi siguri. Nimeni nu garanteaza ca vom apuca ziua de maine. Inima cedeaza uneori din cele mai stupide ratiuni. Si atunci, nu ne ramane decat clipa asta, secunda care ne trece pe sub ochi. Cum alegem sa o petrecem? 

Nu am militat niciodata pentru trairea clipei in derizoriu, fara un mic de gand de viitor asezat, dar am inteles ca nu avem putere si lectia controlului nu se poate aplica prea des. Astfel ca alegem inconstient sa ne schimbam optica, sa raspundem provocarilor, telefoanelor, job-urilor pe care le credeam prea dificile sa le infaptuim si incep sa avem incredere. Nu in altii, ci doar in noi, sa radiem pentru noi, sa oferim un confort inimii noastre. Doar asa putem externaliza bunul si frumosul din noi, fara sa il dam pe degeaba unor nerecunoscatori fara pic de credinta si suflet. Vedem cui merita sa impartim un pic din ceea suntem si apoi...doar mergem inainte. Daca va fi mai mult, vom primi. Daca nu, vom continua sa zambim si sa asteptam exact ceea ce stim ca meritam. Uneori e atat de simplu sa traiesti in prezent. Pur si simplu, in bratele unui alt om si mai apoi in ale noastre, oricat ar dura asta, fara nimic planificat.

Respira, expira. Iubeste si alege sa iti croiesti tu drumul, fara resentimente. Sounds like a good plan.