11/10/14

Before and after Jack White



 

Jack White în România este genul de eveniment care îţi rămâne imprimat în retina sufletului şi creierului datorită unui cumul incredibil de genuri muzicale şi stări.

Însă, înainte de a povesti despre ce a însemnat concertului unui artist cu 8 premii Grammy la activ, trebuie spus ce s-a petrecut înainte. Deşi era anunţat că la ora 18.00 se va putea face accesul, am stat jumătate de oră afară ascultând probele de sunet ale trupei OCS, dezastrul total având loc peste puţin timp.
Un band care nu avea ce să caute în deschiderea unui nume precum Jack White, cu o lirică absolut sinucigaşă. Nu am să înţeleg de ce a trebuit ca unii să îndure 50 de minute, iar alţii efectiv să stea afară pentru a nu asculta vers cu vers demonii unor pseudo-artişti. E adevărat că muzica lor este de factură depresivă, dar nici în o mie de ani nu ar putea sta pe aceeaşi treaptă cu nume precum Joy Division sau The National. OCS pur şi simplu te face să te simţi rău şi poate a fost o strategie pentru ca ce a urmat după să iasă mai bine în evidenţă. Aveam lângă mine spectatori care nu aplaudau şi povesteau cât de bine ar fi fost să nu existe ei în deschidere, ci mai degrabă un DJ sau alte nume. Cu siguranţă management-ul Jack White ar fi fost încântat şi surprins plăcut de byron, Aeon Blank, KUMM, Pixels, Partizan sau din nou Grimus. Sigur, dacă li s-ar fi propus şi nu existau interese pentru promovarea mesajelor subliminale din muzica OCS.
Dar, să nu zăbovim prea mult în zona obscură şi să iesim în zona de lumină White, cu tente de albastru. Concertul a fost nesperat de bine închegat armonic, tonal, cu un playlist extrem de bine ales, care a făcut deliciul audienţei. Nu eram un fan devotat al muzicii sale, însă o ascultam cu plăcere şi vestea că va veni aici însoţit de band a fost una fascinantă. E adevărat că unul din reperele mele a fost prezenţa lui Dean Fertita din Queens of The Stone Age la clape, colegul lui Jack din The Dead Weather. L-am urmărit adesea, i-am admirat cadenţa şi felul său de a jongla cu note, nuanţe şi partituri. Improvizaţia s-a păstrat, astfel că au existat numeroase asemenea momente şi nu doar la el. Jack, un chitarist excelent de familiarizat cu sonorităţile blues, rock, country, este un muzician complex şi a dovedit asta încă o dată. S-a aşezat la pianină la un moment dat, iar ”Three Woman” a sunat mai bine ca niciodată, punctând că piesa are mult adevăr în ea. De altfel, Jack nu a comunicat prin multe vorbe cu audienţa, ci a a ales să o subjuge şi să o lase cu respiraţia tăiată prin virtuozitatea sa. Momentele în care m-am deconectat total au purtat aroma de ”Temporary Ground”, ”Would You Fight For My Love?” sau cea clasică din repertoriul The White Stripes,You Don't Know What Love Is (You Just Do As You're Told)”.
M-a bucurat mica povestire pe care Jack a ţinut să o împărtaşească, atunci când acum trei ani era în România şi a cunoscut o domnişoară care culesese câteva flori. Nu a reuşit să poarte un dialog cu aceasta pentru ca nu ştia limba engleză, însă a ţinut să transmită că era frumoasă, asemenea majorităţii fetelor din această ţară.

Când mergi la un concert cu mister White e ca şi acum te-ai urca într-un montagne russe cu traseu alambicat, intuieşti destinaţia, dar te bucuri de circuitul necunoscut cu zâmbet şi entuziasm că nu mai eşti pe pământ, ci într-o altă dimensiune. Vocea lui acută te atrage, nu ştii cum reuşeşte, dar face asta asta cu succes asemeni unui scamator care jonglează cu concepţiile tale despre muzică. Nu cred că am devenit un fan după acest concert, dar cu siguranţă am primit o lecţie de profesionalism la cotele cele mai de sus de la un band închegat şi profesionist.

Publicul a fost unui deosebit de frumos, select, care a ştiut să respecte dorinţa artistului de a privi pe scenă şi nu prin ecranul telefonului schimbul de emoţii aferent. M-am bucurat să văd oameni cunoscuţi, persoane de toate vârstele care au plecat cu acel zâmbet unic care apare când sufletul se umple de frumos şi încântare.  Este ideal când muzica construieşte, nu distruge, apropie şi nu desparte, pentru că până la urmă aceasta ar trebui să fie coordonata supremă. Am plecat parcă plutind, cu frumoasa stare de graţie instalată şi cu micul regret că nu am ascultat piesa dragă ”Love Interruption”. Uneori, parcă nici nu mai sunt relevante sinuozităţile din viaţa personală, pentu că tot te vei retrage cu sufletul mai uşor, iar în minte îţi vor răsuna prelung cuvintele de încheiere ale artistului:”You were an incredible audience, thank you and God bless you!”