10/1/14

Let it go.



Uneori e atat de greu sa te desprinzi de trecut, alegi sa te lasi macinat de eterne ipoteze si vise neincercate incat ajungi sa plutesti solitar pe insule in care disperarea nu poate fi alungata nici de cel mai puternic analgezic.

Nu poti accepta in prima instanta ca nu mai exista maniera adecvata in care sa reinvii sentimente apuse, ca viata chiar preschimba suflete, stari, emotii si te agati de ultime farame de tandrete cu dor in suflet si mici licariri de speranta in privire.

Apele nesigurantei ne pot inghiti, a coase ceea ce a fost rupt inca din start este o munca ce nici Penelopa nu ar duce-o la bun sfarsit. Traim in trecut din frica de prezent, de teama ca poate altcineva ne va frange si mai rau aripile si sufletul, lucru care se intampla adesea si il presimtim cu precizia unui chirurg.
Visam la clipele de atunci dintr-un soi de sadism care ne rupe si ne arunca din nou pe bulevarde gri si triste. Proiectam in prezent trecutul, de aici tragismul si acele ganduri care ne invadeaza textura sufleteasca. Fugim din nou spre trecut cu acelasi tren cu care plecam spre a ne marturisi iubirea, uitand ca momentele acelea au murit si degeaba incercam sa resuscitam trairi, caci vom obtine doar oaza de liniste temporara. Privim si simtim ca unii oamenii au capacitatea de a scoate tot ce este mai rau din noi, pentru ca tot ei apoi sa ne acuze ca nu suntem fericiti strict din vina noastra. Se spune ca ceea ce avem este ceea ce dam si daca acest adevar ar exista, probabil multe drame existentiale ar fi doar fictiune pura.
Intelegem ca daca noi ne-am schimbat in urma unor traume emotionale, omul care pana mai ieri era cel mai drag a ramas la fel. Nu vom putea fi niciodata pe primul plan pentru el si aflam ca nu am fost vreodata, rememorand momente tensionate cu gandul melancoliei inca pe buze.

Il privim, il ascultam si ceva din noi moare pana cand, ajunsi inapoi in patul rece alaturi de muzica draga pe fundal, ne simtim usurati de o greutate ce o caram neincetat cu noi. Ne eliberam de trecut doar cand il privim drept in fata, lacrimand si sarutand pentru ultima oara. Il lasam sa zboare cand privim in urma noastra cu aceeasi tristete, dar cu multa liniste sufleteasca pe care am cautat-o zile si nopti la rand.

Ne putem amagi ca linistea vine cu alte relatii si persoane ce isi anunta cu fast intrarea in viata noastra, dar sfarsim prin a intelege ca a face pace cu trecutul intr-un mod veridic este sa il lasam sa se departeze si sa nu il mai purtam pe chip...sa il dezbracam cu siguranta ca unii oameni nu se schimba si ca undeva il vom gasi pe acela care ne va motiva, influenta, iubi, ocroti, departe de circul si zgomotul de varietati din oras.
Unii oameni raman sau nu, asa cum si noi alegem sa plecam in cautarea de zambete reale care sa nu aduca cu ele lacrimi si deznadejde. Este o arta sa preintampini tragedia, sa te folosesti de intuitie, sa stii ca uneori cand tu dai tot ai putea deveni doar un teren de joaca.

Ne recuperam dupa esec in bratele noastre, cand plangem si cu fiecare lacrima se mai duce un dor, un zbor, o remuscare. Aflam din nou cat de importanta este iubirea si stima de sine, intelegem cat de vitale sunt sentimetele si afinatile noastre si cu grija, indepartam plasturii regretelor si odele iubirilor apuse.
Atunci cand ne vom iubi suficient de frumos si intelept, nimic nu ne va mai rani. Nu vom mai avea asteptari, nu vom mai crede in altii mai mult decat in noi, vom fi pregatiti pentru orice.


Respira. Visul s-a consumat, traieste acum. Lasa linistea din tine sa te aduca acasa, la tine.

https://youtu.be/8DZJQjn3jV8