12/17/13

One love. Two extremes



Cuvintele pe care nu le scrii atunci cand simti, iti vor otravi sufletul in final si te vor aduce pe acele culmi negre in care speranta nu a mai vazut lumina zilei.

M-am trezit cu un dor cumplit de tine...stii, dorul acela greu, care iti furnica trupul, sufletul, mintea, te goleste de tot si te lasa cu el...cu dorul, imprimat pe fiecare parte din ce esti, din ce ai fost. Fiindca este acel dor dureros, pe care nu il mai suporti si ai face orice sa ii opresti intensitatea macar.

Imi este atat de greu fara tine si ma intreb cum de am supravietuit pana acum, cum de n-am capitulat in fata dorului pentru a nu il mai lasa sa imi strapunga fiinta metodic si cu un patos atat de distructiv.

Eu...nu mai sunt eu, de cand ai plecat, de cand te-ai dus departe de mine, de noi, de tot ce credeam ca vom fi. Cineva cinic ar spune ca este imposibil sa te simti asa doar pentru cateva luni petrecute cu un om...numai ca noi nu am avut doar cateva zile, simt ca am trait ani, experiente intregi, drumuri lungi si anevoioase, zambete largi, lacrimi cu multe stari de rau si noduri in gat cum traiesc de cand locul tau nu mai este aici, fizic, langa mine.

Nu ai plecat insa si din mine, nu m-am golit de tine, desi am vrut si mi-am propus sa te ingrop in cenusa amintirilor noastre, in fiecare fotografie si dor ce l-ai sapat cu atata iscusinta in mine.

Stiam ca voi trai asa din prima clipa cand te-am pierdut in parc, stiam ca fara tine o sa pierd tot ce am avut si nu am avut, stiam ca numai avand un singur gand cu tine ma vor invada emotii extreme...asa cum a fost si relatia noastra...caci nu a fost una fireasca, ciclica sau in coordonate matematice. Noi am trait atat de brutal uneori impacarile, despartirile, certurile, cumpenele, incat ma intreb uneori de ce. De ce ne faceam rau cand unul fara altul nu puteam? De ce acum ma uit in urma si ma vad asemeni unui copil rasfatat care se supara pentru ca nu primea ceea ce dorea? Mi-a fost atat de frica ca te voi iubi cel mai mult in lumea asta incat suferinta imi parea benefica, o chemam ca sa mai taie din sentimentul care ma navalea de fiecare data cand iti simteam parfumul si ma luai de mana.

Da, m-am temut ca te voi pierde inainte de termen si te-am lasat sa pleci. M-am manifestat asa cum nu sunt eu, de frica aceea ca oricum te vei duce si ce mai am de pierdut...ca nu pot fugi cu tine in lume, desi asta imi doream cel mai mult.

Si am pierdut. Am cazut si m-am lovit de fiecare piatra pavata pe strazile acestei vieti, strazi pe care mi se pare ca le-am colindat in totalitate, ca nu a mai ramas loc pe care sa nu il fi vazut cu tine aproape. Ma dor locurile pe care le-am strabatut, fiecare iti poarta aroma si ma poarta din nou in trecut, la inceput, la vechiul eu care a ramas de fapt la fel de prezent si actual.

Mi-e greu sa ma apropii de Gara si peroane, caci fiecare imi aduce aminte de regasirile noastre, de inima care imi bloca judecata si batea mai tare decat la un concert rock, simtind nevoia sa se adaposteasca in bratele tale pentru ca acolo era...acasa. Era frumos sa ma aflu in tine, ma vedeam atat de bine si totusi...nu pot sa ma gandesc la cat de rau mi-ai facut si cand aparent totul era bine.

Intrasem parca intr-un labirint in care orice gest tandru usor incepea sa paleasca, sa imi spui ca e in firea ta sa fii rece, desi eu alesesem sa fii tu primul in atat de multe sensuri...desi eu as fi mers pana la capatul lumii si mi-ar fi placut sa imbatranesc langa tine... Desi eram capabila atunci de orice pentru tine, fara sa imi pese ca stilul de armata ma va durea si imi va arde sufletul mai precis de orice otrava. Usor, se contura si vina mea...ca te iubeam fara margini, atat de rau incat mi se parea un usor masochism ca aleg sa fiu in dreapta ta.

Ai inceput sa fii criticul meu aspru, sa ma certi, sa ne certam care sa spele vasele...in definitiv, te-am descoperit fara masca. A durut si asta la fel de mult precum clipa cand ai plecat fara mine, caci eu poate ca mai speram sa bati la usa aceasta si sa ma iei de tot.
Eu am ramas cumva suspendata pe aceeasi punte, usor in deriva, in care ma intreb adeseori de ce...de ce n-a fost bine pana la capat, acel bine care nu iti mai aduca niciodata vreo parere de rau, regret sau vis uitat.

Zambesc, este una din acele dimineti. Ma bucur ca nu toate au aceeasi aroma de tine, caci nu mi-as mai fi dorit sa ma trezesc.