10/13/13

Despre artişti şi oameni, mici şi mari


Gandul ca te-as putea revedea este unul care mistuie si in acelasi timp ma face sa aman la nesfarsit revederea. Nu vreau si nu pot acum sa dau explicatii, sa raspund la eterne intrebari subintelese, sa las linistea din nou sa vorbeasca pentru noi. Ma tem ca aceasta liniste ma va anihila definitiv si nu voi mai avea putere sa ma ridic fara tine alaturi.

Acele ritmuri care ne-au creionat inceputul atat de sensibil mentionat in file de povesti rusesti, acele maini care s-au atins din greseala toamna, iarna si primavara contopite cu singuratatea estivala si platitudinea unor noi inceputuri pentru amandoi...toate imi lipsesc cumva bizar, dar nu vreau sa le mai traiesc pe repeat... Sa ma alint infasurata in melancolia ochilor tai mari si goi, sa ma gasesc la raspantie de trairi si emotii doar sorbind fiecare cuvant imbibat in siropul minciunii de ordin artistic care arde mai tare pielea decat cea pur omeneasca...Sa te dezarmez gustand din amarul tau vesnic pe care l-am stiut dintotdeauna, din acel moment 0 cand lumea de langa noi nu a mai contat si ne-am avut cum altii nu reusesc in vieti intregi de convietuit impreuna...din zilele cand constant ne intrebam copilareste ce mai facem si trebuia sa conversam ca doi amici aflati pe o punte in deriva doar din preaplinul sentimentelor care ne amageau la fel de constant...din ceata pe care nu o intelegeam, dar o cautam pentru a ne pierde instrumentul de scrutat orizontul in apele sinelui nostru captiv si eliberator dimpotriva.

"Vei straluci, vei fi cel mai bun!", tineam sa te asigur, iar tu in necredinta ta copilareasca imi zambeai si ma atingeai la fel de prieteneste cu eternul subinteles pe care eu il taiam rapid de la radacina din aceleasi temeri pe care nu ma sfiam sa ti le arat, dar nu in fata.

De ce dimineata ne trezeam cu nevoia acuta de celalalt si sentimentul ca ne-am contopit nopti la randul, in aburul ceaiului care ramanea timid si nebaut pe masa? De ce trebuia sa te cunosc personal si nu doar prin arta? Oare eram mai multumita doar cu una din fatetele tale, multe la numar?
Cu siguranta da, insa cu mai putina inspiratie continentala si mai multe denivelari care m-ar fi intimidat fata de lume...aceea lume care nu mai e la fel de la primul tau "buna" usor ragusit intr-o dimineata de noiembrie...O zi in care pasisem cu respiratia taiata in universul tau...si tot intr-o zi a aceleiasi luni din anul care urma te simteam pentru prima data fara sa joci rolul care iti era scris de spectatori si cel pe care singur il manuiai / perfectionai cu fiecare zi ce o adaugai existentei tale aparent batrane, dintotdeauna.

"Out of hell, out of darkness / Finally we´re able to see / See the beauty, not the beasts / One step further up at least / But one day we will shine / We will fly so high..."

Vedeam in tine norii pe care ii pictai, drumurile care ne-au adus pentru putin timp pe aceeasi carare plina de frunzele toamnei, marturii oricum ale finalului inevitabil... Mergeai repede, totul fosnea si murmura in jur, povesteai acele dulci nimicuri de inceput care ma tulburau pentru ca nu erau decat in aparenta maruntisuri...constituiau de fapt franturi din tine...oglindind lumina si intunericul pe care le asezonezi mereu altfel, dandu-le intalnire in acel Tu interior...de care nu pot eu sa ma despart...acela pe care l-am lasat pe malul lacului, caci aceea a fost ultima zi cand l-am mai stiut cu adevarat.

Am trecut peste iarna gri, iar primavara m-a durut in clipa cand aflam ca nu puteai scapa de un anume comportament insotit de doua constante...altele, nocive. Alunecasem, nu puteam accepta ca esti asa cum singur te descriai: un calator. Totul ardea in noi, dar eu am ales sa pun pe foc tot ce avusesem de toate ordinele si m-am golit de tine...dar, golirea nu a durat cat as fi vrut eu, pentru totdeauna. Ai sapat neincrederea in mine, banuiala si probabil ca mi-ai declarat sub puseu nocturn ce nu doreai sa se petreaca, dar s-a intamplat precis: mi-ai facut mai mult rau decat bine si artistic si omeneste.