9/27/13

Turn down these voices inside my head.



Uneori vrei sa pleci pentru totdeauna...sa te retragi intr-un loc in care doar tu si Acel om sa aveti acces. Sa nu mai existe nimic din trecut, sa intelegi astfel ca, desi timpul a trecut si nu mai aveti foarte mult, conteaza calitatea acestuia...ramas si mixat cu aromele marii si al parfumului sau discret, dar care iti serveste drept cel mai puternic stimulent creativ dintotdeauna.

Da, dintotdeauna a existat si mereu va exista. Drumul spre lumina, spre cararile atat de dragi... toate au inceput cu el. Nu iti trebuie sa reperezi un moment in neant de cand se intampla astfel, ti-e de ajuns ca l-ai cautat neincetat in toti trecatorii din viata de pana acum si nici macar unul nu avea premisele necesare sa se apropie macar de el...Stiu, viata este ciudata si ne ajuta in acelasi timp sa uitam o buna perioada de timp, sa ne ducem cumva viata in coordonate mai mult sau mai putin alese de noi, dar...simtim exact care este de fapt adevarul nostru.

Uneori, atunci cand vrei cu adevarat sa te vindeci trebuie sa accepti evidenta...sa-ti dai intalnire, doar tu cu ea, pe unul dintre culoarele vietii, sa o pui la masa nelinistilor tale de peste un an sau mai multi si sa-i arati chipul tau, fara trucuri si angoase, ezitari si eterne intrebari.
Este greu sa alegi apoi tot tu ca respectivul moment de rendez-vous sa nu te marcheze in urmatoarea perioada. Este complicat sa alegi ce sa simti cu adevarat si nu pe scena teatrului absurd si grotesc al existentei care te inconjoara si iti sufoca orice clipa de suflu.
Sufletul nu poate fi pacalit, oricate atractii si dulcegarii i-ai oferi. Nu poate fi vindecat atunci cand se incapataneaza sa simta mocnit o viata un sentiment pentru un anume om. Incepi sa cauti raspunsuri in pagini de romane, conversatii demult apuse, in piesele voastre de "buna dimineata" si "noapte buna" si in momentele cand inchizi ochii, iar universul capata sens, culoare si Soare...pentru ca el, Omul tau drag, este acolo si nu a plecat...ti-a fost mereu martor, oaspete, confident de taina, chiar si fara cuvinte. Incepi sa intelegi ca nu vei putea sa te rupi prea usor de acel suflet cand te gandesti ce ar simti el daca ar trece prin problemele tale si cum le-ar rezolva.

Tactul, rabdarea, speranta, bunatatea, dansul cu pasi inceti inainte si repezi inapoi...in toate il regasesti in vesnicul rasarit, mereu acelasi, mereu altul....o contradictie sfasietoare la care zambesti adeseori cu amar sau cu dor, cu incredere si cu tacere. Iti este de ajuns sentimentul si il pastrezi atent in tine, il lasi sa te imbrace si sa-ti parfumeze hainele si colturile fiecarei camere.
Nu stiu cat e de bine sa astepti...o viata, un an sau zece...Stiu doar ca atunci cand simti ceva puternic, emotia se va estompa in timp, dar se va reactiva cuminte la vederea lui. Degeaba vei dori sa negi si sa spui ca iubesti alte entitati...cand tu stii cel mai bine ca va pleca un timp mereu, ciclic...si cand se va intoarce...da, te va gasi la fel. Aici este tragismul: vei fi aceeasi, iti va fi teama sa il privesti pentru ca vei stii ca acel timp a reusit sa cimenteze ceva ce nici cei mai iscusiti zidari nu ar putea: statornicia unei mari iubiri.

Vei alerga pe strazile nestiute ale sinelui tau captiv si vei ajunge sa fii intrebata care este trucul care iti mentine ochii vii si pulsul inca alert. Vei rade, cu semnul eternitatii tatuat la incheietura mainii stangi, iar pe cea dreapta o vei aseza in dreptul sufletului si vei spune: "Un anume el este aici si nu va pleca. Stiu, mereu am stiut adevaratul inteles al unui tip de viata si respiratie... Wonderful."

Ei nu vor stii la ce te referi si vei continua sa zambesti la fiecare pas, fara sa te mai intrebi de ce nu ai fost indeajuns de perfecta pentru el. Vei trai mai departe, in melancolie eterna, iar ochii iti vor sclipi la inceput temator, iar mai apoi cu putere atunci cand in orizontul lor va reaparea raza pe care ei o identifica ca fiind de la Soare.

You will remember.