9/28/13

Muzica unui suflet în derivă


Te-ai intrebat vreodata care este adevaratul motiv pentru care dai volum maxim melodiilor care iti inconjoara existenta? Fie ca setezi respectivii decibeli in casti, fie in masina sau in odaile pline de non-sens, actiunea de a mari intensitatea pieselor este o constanta in viata ta.
Castile..ele sunt cu adevarat o minunata inventie. Ele ofera o profunzime specifica, reverberatiile sunt intotdeauna magice, iar culorile par franturi sonore, rupte din miscari de dans celeste, nori si constelatii...da, muzica vine atunci din tine, nu din afara...din lumea de care vrei sa scapi, sa o renegi, sa o pui la colt si sa-i un dai examen pe care il va pica inevitabil.

Setezi volum maxim oricarui track dupa trairile si sentimentele care urla obsesiv in tine si astfel, speri tu cu naivitate, ca vor disparea si te vei afunda in fiecare cuvant al interpretului. Ele nu se evapora, ci se intensifica, mai ales daca nu esti adeptul acelor creatii mono, fara sens, logica sau sentimente puternice. Ma refer la tine, cititorule, care alegi ca si mine, sa iti ingropi tristetea si intrebarile existentiale in anumite masuri, armonii, inaltimi tonale pe care le-ai memorat in structura ta genetica si le porti cu tine neincetat.

Iubesti trupele care iti canta viata, esti gelos ca au scris versuri pe care ai fi putut si tu sa le compui daca te straduiai mai mult... Cand alergi pe bulevardele acestei vieti, iti fugaresti demonii in timp ce Ian din The Cult sau Matt din The National iti spun povestile lumii tale, iar tu iti reglezi pulsul dupa acele secunde...

 

Cand obosesti dupa atata luat la tranta cu destinul, brusc, fara preaviz, dispozitivul tau alege aparent random sa dea play acelor melodii de care te temi si nu le poti sterge...ale voastre... iar tu iti aduci aminte de lupta permanenta cu Acel om care iti regla respiratiile si tremurul vocii. Ti-ai dori sa elimini toate ritmurile din tine, player, ochi si simturi...si atunci, exact in acel moment, te uiti la cer.

Iti opresti pasii, ramai ca o stana de piatra, privesti apa din jur si...da, ai vrea sa se termine tot atunci, acolo, fara murmur, sa dispari pur si simplu, sa nu te mai ajunga din urma nimeni vreodata. Ai dori sa-ti ridici sufletul la ei, la norii tai atat de iubiti, sa inveti a pluti ca ei si astfel sa uiti tot ce ai trait ca si pamantean. Sa-ti intinzi aripile si sa ajungi in acele locuri in care ai trait doar cu gandul, usor temator...da, in colturile si vestigiile pe care le recunosti din alte mii chiar si cu ochii inchisi: constructiile semnate de dragul tau Gaudí, apa marii din aceea insula in care ai innoptat de atat de multe ori invelit doar de lumina lunii si incalzit de sunetul pescarusilor din zori... razele Soarelui din orasul tau de suflet, Cádiz, mirosul de bambus si flori de cires din templul sacru al tarii in care ai meditat de atat de multe ori si gustul sarat-dulceag al oceanului Pacific care iti ramane mereu pe piele dupa ce ajungi la suprafata, indragostit de coralii acelui stat in care ti-ai dorit dintotdeauna sa inchei orice socoteala cu viata trupului... Caci, sufletul, vindecat, mereu va renaste si se va imbaia in lumina altui colt de natura...si, poate, cu putin noroc, va experimenta acel tip de iubire pe care l-a asteptat o viata...eterna, inchinata unui singur calator care si-a gasit destinatia in tine...si in volumul maxim al muzicii sale interioare.