9/18/13

Actorul fără măşti

Statea cu spatele la peretele gol. Simtea ca din el se scurgea si ultima farama de speranta, lumina, dreptate si pasiune. Totul era acum in ceata aceea gri, a sfarsitului de drum, a dedublarii, a spiritului pe cale sa iasa din trup.
Privea in gol, asteptand. Nu stia exact ce mai vrea, caci avusese totul. Nimic nu il mai surprindea, privea toata viata cu un enorm plictis, caci era pe marginea raului Styx, cu aceea apa plina de arome incerte: amestecuri din doruri frante, umbre sadite in ani de incertitudini permanente si vai care il lasasera pustiit.

Era gol, pe dinauntru si pe dinafara. Era o palida amintire a ceea ce fusese candva, demult. Slabit, isi misca trupul cu lentoare prin casa rece, inconjurat de acele amintiri de care nu putea sa scape: cateva cd-uri vechi, cani usor fisurate, tablouri cu pini, mastile de la teatrul vietii sale si ceva parfum extras din cel mai greu material: uitarea.

Surprinzator, acest parfum nu si-a facut niciodata efectul. Da, cu totii incercam sa ne programam, sa ne inducem cumva clipe de uitare, dar uitam ca ea nu vine la comanda si acele amintiri mistuie exact atunci cand nu am vrea. Vroia sa uite ca a fost fericit, probabil ar fi fost mai usor sa traiasca fara sa cunoasca acel sentiment de intregire, isi spunea in gand. Dar, stia ce insemnase a fi complet, a nu duce dorul pentru ca acel ceva ii asezonase viata, lumina din privire, speranta.

Ploaia de toamna il reactiva din nou pe culmile cele mai de jos si oricat de mult vroia sa mai joace putin teatru, partitura se pierduse, foile zburasera in alte dimensiuni, iar el statea pironit cu fata in propriul trecut, prezent si viitor. Parea ca nu mai exista scapare, ca a batut gongul final si trebuie sa se retraga din luminile acelea ale rampei..pe care atat de mult le indragise in viata si pe scena.

O lume nemarginita isi imaginase din toata existenta lui, iar acum ajunsese la vorba lui Sartre: "Povestea unei vieti, oricare ar fi ea... e povestea unui esec." Probabil ca uitase, in timpul cat a fost ocupat sa devoreze suflete de femei, ca nimic nu ramane fara chitanta pe lumea aceasta, neachitat. Credea ca poate sa se joace la nesfarsit cu gesturi, cuvinte, priviri insinuante, promisiuni, iar totul ii va aduce numai implinire. A gresit strategia, invazia de sentimente contradictorii reusind sa il rapuna. Caci, de fapt, a poseda mai multe trupuri si inimi aduce dupa sine un fel incarcatura pe care el a omis sa o ia in calcul. Acum, era plin de vina, dar regretele sale tarzii de Don Juan batran nu isi mai aveau locul. Timpul nu iarta, e ceea ce nu reusise sa inteleaga niciodata, astfel ca se transformase in animalul sau preferat: un lup, dar nu unul in haita, ci singuratic-nevrotic.

Nu iti poti bate joc de oameni si sa pretinzi ca este normal asa, ca esti mai presus de orice si iti permiti sa lasi asemenea urme, precum cel mai nociv calau sentimental. Nu poti lua in deradere lucruri sfinte si sa actionezi fara frica de nimeni si nimic, caci, mai devreme sau mai tarziu, vei simti cat de mult te va lovi actiunea ta, dar atunci cand nu te astepti...din senin aparent, fara veste sau previz...caci ele nu se elibereaza pe baza de reteta, iar astfel totul se plateste la justa valoare...intotdeauna si la timpul potrivit, moment ales de o putere mult mai mare...pe care in final, vei sfarsi intelegand-o. Atunci, poate vei mai avea clipe de trait sau poate vei fi lovit in asa maniera incat nu vei mai reusi sa te ridici. 

Cert este ca sufletele simt, rezoneaza cu universul, transmit atat de multa informatie...si ea se stocheaza undeva, ca o amprenta pe care te vei chinui mult sa o stergi daca va fi gri si va dori sa te inghita precum un peste de prada.

Nu stie cat va mai juca teatru pe firavul podium al vietii, dar poate ca orele ramase ii vor servi marturie ca mai are timp...de frumos, de bine, de implicare si de iubire...aceea pe care se chinuise sa o alunge cu orice pret din viata lui, din nestiinta sau poate dintr-un cult al dramei care il insotise din prima clipa cand a invatat sa respire.