4/21/13

Duminica unui rockstar


Ei cred ca e usor sa fii un star rock. Probabil ca isi spun ca e o viata superba, cu alcool, femei, nopti albe si beneficii. Ma tem ca va apune si aceasta cale de exprimare, publicul se va plictisi de aceleasi piese, eu voi imbatrani si incepatorii imi vor lua locul.
Uitarea...tot ce facem in viata poarta aceasta pecete. Le-as spune tuturor ca m-am saturat de tot ce traiesc acum, ca nu mi-am imaginat ca se va ajunge aici, ca eu vreau altceva...dar cui sa spun...

Sunt singur in camera de hotel si ma intreb ce caut aici. Concertul de aseara a iesit asa cum mi-am propus, lumea a fost multumita, fanele in delir, am primit numeroase aprecieri si totusi...ceva ma retine in a arata ca as fi fericit. Poate ca asa am fost invatat, dar simt ca as vrea sa plang, sa ma descarc de greutatile astea si nu pot. Ceva ma opreste in declansarea lacrimilor. Ma gandesc la ea. Nu mai stiu nimic despre ce a mai facut, cum se simte, daca zambeste, iubeste sau e trista.
Aici ploua, de zile bune, am inteles ca si la Bucuresti e la fel. Imi aduc aminte cand imi spunea ca nu ii place sa fie singura cand ploua..ca se sperie de furtunile atmosferice, asa cum si cele sufletesti ii dau fiori. Stiu, se teme, simte nevoia de protectie, de caldura in aerul de scortisoara si ceai verde. M-a servit la un moment dat cu acest ceai si mi s-a parut o combinatie interesanta, extrem de placuta... Eu, care credeam ca nimic nu ma va mai suprinde in viata asta...printre atatea arome pe care le-am incercat...si da, m-a impresionat, nu doar ceaiul...cu totul.

Mi-am facut o tigara...am pus putin tutun si am rasucit foita. Stiu, nu ii placea fumul... nu intelegea rostul fumatului, cum nici eu nu stiu daca este obicei sau dependenta. Am deschis fereastra si simteam mirosul acela proaspat prafuit de ploaie, care imi patrundea in vene o data cu dorul pentru ea.Vroiam sa fie aici, sa ii spun macar ca imi pare rau ca am lasat timpul sa treaca si nu i-am dat nici macar un semn...dar sa o asigur ca mi-a fost mereu in ganduri si suflet. Emana gratie si simt ca in lipsa mea nu mai are rost acel farmec. Stiu, mi-a marturisit ca ii placea sa seduca si sa abandoneze, numai ca de data asta eu m-am retras...fara motiv. Sunt sigur ca ii lipsesc, macar atunci cand aude la radio piesa noastra, dar e mandra, nu ar recunoaste vreodata. Ii stiu trecutul, prezentul, dar viitorul ei este un mister pentru ca este o fire imprevizibila, pe cand eu stiu cum voi fi peste ani si ani...Oare trebuie sa o conving sa ramana cu mine sau ar trebui sa renunt la gandul acesta? Da...ce ar putea sa mai vada ea la mine, nu mai sunt tanar, desi tot ea imi declara ca nu e atrasa de cei din generatia ei.

Poate trebuie sa-mi ascult sufletul si sa-i spun ca luna asta a fost cea mai urata din viata mea. Trebuie sa ma creada si sa ma sustina ca si pana acum. Am si uitat de tigara..am tras doua doua fumuri..doua.
A tunat, parca ar fi un indemn sa ii dau un mesaj si sa imi cer iertare pentru tot ce am facut si tot ce nu am putut. Nu, nu pot, nu vreau sa ma justific in fata nimanui, imi ajung placerile usoare si nu am nevoie de problemele ei. Ma tem de refuzul ei, chiar daca ar avea nevoie de mine.

Oare unde ne ducem cand ne dam jos mastile sociale? Unde ajungem cand suntem noi insine reali fata in fata unii cu altii? Oare putem fi adevarati pana la capat? Ne impiedicam si cadem de prea multe ori, fara rost. De ce nu poate fi suficienta iubirea? De ce ne temem de ea, dar ne-o dorim cu disperare? De ce lasam extremele sa ne cuprinda atat de tare si sa ne ia din respiratiile benefice?
Da, sunt slab. Fericirea adevarata este o arta, nu pot fi toti oamenii artisti in profunzime. Doar umbre...care se joaca cu alte umbre, la rasarit, la apus...incontinuu. 


* Nota
Textul de fata este o 'fictiune'. Orice asemanare cu vreun personaj real este iluzorie.