4/27/18

Tu.

Tu. Ce cuvant simplu. Intrigant, precis, atat de dorit. Imi oferi emotii atat de contradictorii, atat de tulburatoare. Simpla ta prezenta ma zguduie, iar in momentele de aparitie tot ce imi doresc este sa ma arunc cu tot ceea ce sunt in bratele tale. Sa te cuprind, macar pentru clipa aceea, a noastra, sa nu-mi fugi...

Iti stiu deja privirile care nu ma cuprind doar pe mine in orizont. Iti stiu fantasmele, demonii, iti intuiesc dorintele si vinovatiile. Esti atat de mult de necuprins, in fapt, atat de fugitiv si bizar. Esti atat de mult al altora, fara sa iti apartii tie. Te consumi atat de tare in ape mlastinoase si vanezi astfel emotii, sentimente, ganduri, insa nu ale tale. Iti place mult, dar tare mult, sa lasi urme pe unde treci, sa intuiesti macar un suspin cand inchizi repede usa dupa tine.

Iti place sa cercetezi oameni, uitand de tine. Te poti minti alegand sa gravezi pe trupul tau chipul celei langa care te trezesti, poti repeta la nesfarsit ca iubesti cand simplul adevar este cel pe care il vezi singur, in oglinda, dimineata.

Iti privesc mainile si instinctiv ma incearca emotia profunda de a le saruta, cerceta, de a iti privi cu nesat urmele si fiecare semn in parte. Nu vreau sa stiu povestile din spatele lor asa cum nu vreau sa mai stiu parti din trecutul tau. Am nevoia acuta de tine, de vocea ta atat de clara si linistitoare, insa puseul asta neincetat este de ordin dureros, mult prea greu de gestionat. 

Ma navaleste gelozia de fiecare data cand iti vad zambetele aruncate lor, in clipele cand iti ghicesc fericirea in lipsa mea. Nu sunt mult, nu iti sunt suficient, nu iti sunt mai presus de orice, probabil iti raman fix ultimul gand pe care il poti avea uneori. Nici nu mai stiu daca ti-am fost vreodata draga, daca saruturile dintre noi iti pulseaza adanc in suflet printre norii de fum si aparenta bunastare de care esti inconjurat.

"Repara-ma." Daca ti-as fi spus ca daca fac asta, ma ajut si pe mine, ma consolidez si eu, alungand din temeri si regrete, ai fi zambit fara sa ma crezi. Nu stiu cum ma percepi tu, insa stiu cat de tare vibrezi in mine, cat de mult te port in tot ceea ce fac. Sentimentul ma anihilieaza si reduce la tacere cand observ acel adevar inconfortabil.

Amandoi gestionam vieti cu multe nereusite si regrete, probabil ca nu am putea sa mai adaugam, aparent, inca unul. Posibil ca tu sa imi devii regretul pe care as vrea sa il am toata viata, dar nu unul din categoria "ce ar fi fost daca?". As prefera sa fie constant, fara distanta aparent regulamentara dintre noi. Te-as dori in bratele mele, inspectand fiecare farama din tine in zile si nopti cu miros de lemn si fructe usor necoapte.

Dar, revin din dorinta mea, aici, in lumea transanta din prezent unde nimic nu este ceea ce pare, unde viata mi te arata doar pentru a mai planta inca un vis neimplinit adanc in suflet.
Imaginatia mea imi face cu tine un deserviciu major, proiectand o poveste imposibila, dictata din exterior astfel, direct in prezentul meu incert si tulbure. "Esti doar un trecator" ar fi ideea pe care ai vrea sa o retin despre tine. Pacat ca nu m-ai invatat cum sa si reusesc asta.

3/3/18

Breathe me



Alergasem mult pe strazile vietii asteia, tanjeam dupa clipe de liniste si respiratii in parametri normali. Fara sacadari, fara pusee inutile si oscilatii.
Imi doream sa ma consum si sa ard mai frumos, mai lin, continuu, in ritm molcom si constant. Tot zgomotul de fundal si agitatia de care avusesem parte ma obosisera la un nivel organic, intens.

Ma gandeam cum poti sa te impaci cu o anume fatalitate a existentei, atunci cand viata iti scoate in cale, din plin neant, un Om, unul pe care stii ca il vei purta pe pielea ta pe care doar a atins-o fugitiv, in graba.

Ce ciudat e sa recunosti in cel mai bizar mod cu putinta o privire, o anume licarire, sa te pierzi regasindu-te in cel care o si te poarta departe. E cu atat mai ciudat sa ii ghicesti parca trecutul si intrebarile care il tin in loc, iar tu sa ii fii precum o insula pe care a poposit ca sa respire, decantand trairi si vise. As fi vrut sa imi ghiceasca adancurile, dar parca le simtea si orele petrecute langa el imi confirmau ceea ce intuisem.

Nedreptate, prost timing. Primele notiuni incercate. Apoi, pe masura ce il ascultam si zambeam din inertie, ma navaleau raspunsuri, dorinte, pofte, curenti nesfarsiti de bucurie, toti dublati de frica mea, frica de a-i fi o oarecare. Simteam cum ma incearca un dor de omul din fata mea. Ii gustam povestile de pe buze cu nesat, ii priveam mainile si eram coplesita. Ma simteam profund marunta in fata lui, nu stiam cat si ce sa dezvalui, insa captam ceva incredere in sine dupa fiecare clipa in care ma anihila zambindu-mi. Era mai preocupat cumva sa imi povesteasca franturi din viata sa, decat sa le auda pe ale mele si, intr-un fel, nu m-a deranjat.

Ma intrebasem inainte sa ii ating mana ce tarmuri scalda valurile din el, cata muzica ii incape in suflet, cata dorinta de nou si beatitudine. Ma convinsesem de credintele lui si ma imbatam cu gandul revenirii lui in tot ce sunt eu. Trei zile, cateva ore din fiecare. Atat durase.
Degeaba imi cladisem urmatoarea zi cu gandul ca o voi petrece in totalitate in bratele lui. Uneori, nu se poate intampla fix cum proiectam noi realitatea. Cel mai adesea ne sunt date clipe si atat. Vazand cum se scurg orele si energia benefica din mine, retraiam secvente din micul nostru scurtmetraj si zambeam cu un nod in gat. Fusesem atat de reali amandoi pana la punctul cand ne-am subjugat vorbe, atingeri, energii. Stiam ca nu vrea sa ma raneasca si sa sape in mine un izvor de pustietate. Pentru prima data intalnisem un barbat care nu ma vedea ca pe un premiu, care nu imi spusese complimente, nu isi dorea sa ma cucereasca intr-un mod tipic. Cu ale sale rezerve, facea si spunea (aproape) tot ceea ce imi declarase. Desigur, pana la ultima rasuflare in care ii fusesem aproape si ma ridicasem cumva invinsa, inerta, sesizandu-i graba si frigul deja instalate in el. 

Poate asa trebuie sa fie cand intalnesti un nomad. Nu poti schimba foarte multe lucruri sau conjuncturi, doar te poti multumi de mici bucurii impartasite. Te va complimenta privindu-te, se va oferi sa iti puna haina cand plecati din locul extravagant unde v-ati oprit, te va incalzi in cativa pasi facuti cu el de mana. Va stii sa se opreasca, te va coplesi sinceritatea lui si increderea pe care ti-o va da si tie. Vei afla ca ai timp, ochii lui nu te vor ironiza pentru lipsa experientelor, ci iti vor aduce o oaza de serenitate. Te vei macina un timp cu gandul la o lume vazuta si prin ochii lui, dimineti racoroase, in camasi lungi si trasee pline. Iti va lipsi fix ceea nu stii daca vei apuca sa traiesti.

Vei ramane cu ceva intrebari si lacrimi creatoare. Vei pasi cu parfumul lui impregnat in toata textura ta sufleteasca o vreme, pentru ca mai apoi sa te eliberezi. Si cat de frumos este sa realizezi firescul unei simple notiuni: inca am timp, nu am pierdut, ma recastig pe mine in fiecare dimineata cand deschid ochii. Caci, asa cum imi place sa punctez, nu toti mai au acest privilegiu.

In the end...I have to have faith in me and some random (or not) lyrics. 

"Only a fool could walk
Away from me this time
I look up to heaven
Every star I see is mine
Only a fool could walk
Away from me this time
I'm walking on air and every cloud
Is Cloud 9."