3/3/18

Breathe me



Alergasem mult pe strazile vietii asteia, tanjeam dupa clipe de liniste si respiratii in parametri normali. Fara sacadari, fara pusee inutile si oscilatii.
Imi doream sa ma consum si sa ard mai frumos, mai lin, continuu, in ritm molcom si constant. Tot zgomotul de fundal si agitatia de care avusesem parte ma obosisera la un nivel organic, intens.

Ma gandeam cum poti sa te impaci cu o anume fatalitate a existentei, atunci cand viata iti scoate in cale, din plin neant, un Om, unul pe care stii ca il vei purta pe pielea ta pe care doar a atins-o fugitiv, in graba.

Ce ciudat e sa recunosti in cel mai bizar mod cu putinta o privire, o anume licarire, sa te pierzi regasindu-te in cel care o si te poarta departe. E cu atat mai ciudat sa ii ghicesti parca trecutul si intrebarile care il tin in loc, iar tu sa ii fii precum o insula pe care a poposit ca sa respire, decantand trairi si vise. As fi vrut sa imi ghiceasca adancurile, dar parca le simtea si orele petrecute langa el imi confirmau ceea ce intuisem.

Nedreptate, prost timing. Primele notiuni incercate. Apoi, pe masura ce il ascultam si zambeam din inertie, ma navaleau raspunsuri, dorinte, pofte, curenti nesfarsiti de bucurie, toti dublati de frica mea, frica de a-i fi o oarecare. Simteam cum ma incearca un dor de omul din fata mea. Ii gustam povestile de pe buze cu nesat, ii priveam mainile si eram coplesita. Ma simteam profund marunta in fata lui, nu stiam cat si ce sa dezvalui, insa captam ceva incredere in sine dupa fiecare clipa in care ma anihila zambindu-mi. Era mai preocupat cumva sa imi povesteasca franturi din viata sa, decat sa le auda pe ale mele si, intr-un fel, nu m-a deranjat.

Ma intrebasem inainte sa ii ating mana ce tarmuri scalda valurile din el, cata muzica ii incape in suflet, cata dorinta de nou si beatitudine. Ma convinsesem de credintele lui si ma imbatam cu gandul revenirii lui in tot ce sunt eu. Trei zile, cateva ore din fiecare. Atat durase.
Degeaba imi cladisem urmatoarea zi cu gandul ca o voi petrece in totalitate in bratele lui. Uneori, nu se poate intampla fix cum proiectam noi realitatea. Cel mai adesea ne sunt date clipe si atat. Vazand cum se scurg orele si energia benefica din mine, retraiam secvente din micul nostru scurtmetraj si zambeam cu un nod in gat. Fusesem atat de reali amandoi pana la punctul cand ne-am subjugat vorbe, atingeri, energii. Stiam ca nu vrea sa ma raneasca si sa sape in mine un izvor de pustietate. Pentru prima data intalnisem un barbat care nu ma vedea ca pe un premiu, care nu imi spusese complimente, nu isi dorea sa ma cucereasca intr-un mod tipic. Cu ale sale rezerve, facea si spunea (aproape) tot ceea ce imi declarase. Desigur, pana la ultima rasuflare in care ii fusesem aproape si ma ridicasem cumva invinsa, inerta, sesizandu-i graba si frigul deja instalate in el. 

Poate asa trebuie sa fie cand intalnesti un nomad. Nu poti schimba foarte multe lucruri sau conjuncturi, doar te poti multumi de mici bucurii impartasite. Te va complimenta privindu-te, se va oferi sa iti puna haina cand plecati din locul extravagant unde v-ati oprit, te va incalzi in cativa pasi facuti cu el de mana. Va stii sa se opreasca, te va coplesi sinceritatea lui si increderea pe care ti-o va da si tie. Vei afla ca ai timp, ochii lui nu te vor ironiza pentru lipsa experientelor, ci iti vor aduce o oaza de serenitate. Te vei macina un timp cu gandul la o lume vazuta si prin ochii lui, dimineti racoroase, in camasi lungi si trasee pline. Iti va lipsi fix ceea nu stii daca vei apuca sa traiesti.

Vei ramane cu ceva intrebari si lacrimi creatoare. Vei pasi cu parfumul lui impregnat in toata textura ta sufleteasca o vreme, pentru ca mai apoi sa te eliberezi. Si cat de frumos este sa realizezi firescul unei simple notiuni: inca am timp, nu am pierdut, ma recastig pe mine in fiecare dimineata cand deschid ochii. Caci, asa cum imi place sa punctez, nu toti mai au acest privilegiu.

In the end...I have to have faith in me and some random (or not) lyrics. 

"Only a fool could walk
Away from me this time
I look up to heaven
Every star I see is mine
Only a fool could walk
Away from me this time
I'm walking on air and every cloud
Is Cloud 9."




9/11/17

Doar respira. Acum.


"O experienta nu este incheiată decat dupa ce a fost scrisa."


Respira. Incep sa imi spun asta, de teama ca as putea uita. Deocamdata este totul mecanic, decorul e doar interfata unui cumul de emotii incoerente.

Luciul apei si spuma acesteia. Un sfert de ora inainte de ora 8 dimineata. Pustietate. Frig. Port fusta cu gandul la caldura de peste zi. Imi ascund tremuratul interior dupa esarfa mea draga. Soarele iesise de putin timp si caut locul perfect pentru a ma incalzi. In fata foisorului de lemn se face curatenie. Un peste maricel sta in fata cosului de gunoi. Primul. Ma sprijin de una din salcii si inchid ochii.
"Burning Pictures" imi redevine soundtrack. Mi-e frica si dor. Sansele sa nu apara se acutizeaza si zambesc. O sa ma gaseasca plansa si pierduta. Deschid ochii. Pestele mort pluteste deasupra apei. Aruncat in sila.
Malul lacului e plin de pesti micuti. Initial imi spun ca sunt toti morti si privesc din nou aleea. Pentru doamna de la curatenie par o fata trista anosta, dupa ce se mai invarte prin micul perimetru, pleaca. Mereu mi-a placut sa imi pierd privirea spre linia orizontului si sa ignor orice s-ar intampla in jur. Incerc si acum.

Incep sa ma incalzesc si observ in fata mea un mic miracol. Pestele din dreptul meu respira. Branhiile se dilata usor, incercand sa capteze inca un strop de sansa. Ma apropii de mal. Ii vad burta umflata, imi trece prin gand ideea ca in privinta lor nu se poate opera, taietura este ireversibila, nu poate duce la renastere si sansa noua. Felicitari veterinarilor, imi spun privind spasmele lui. Il prind de coada si obtin o zbatere. Ma priveste, ii adresez ceva si il arunc rapid in apa. Pluteste. Cu ultimele forte, branhiile se misca usor si ma intreb de ce. Sa fii o entitate mai mult moarta decat vie si totusi sa lupti pentru farame de timp, sa nu abandonezi o lupta pierduta, sa nu te adancesti de la primul semn in neant si negare. Stiu, e o vietate care traieste prin prisma reflexelor, dar oare nu de ele am si eu nevoie? Mi l-as dori pe cel care cicatrizeaza sfasieri de suflet si plaseaza uitarea alaturi de nepasare in spatiile cusute.

Probabil asist la pescuitul sportiv de dimineata, pescari cretini care prind vietati si le lasa sa moara in lipsa mediului vital, pe un mal de beton. Ce satisfactie au unii in a privi cum se desira viata...
25 de minute trecute. Am privit moartea in ochii sticlosi si i-am zambit la randu-mi. Fara lacrimi, m-am indepartat de cadavrul unui iubiri neavute si neintelese. Am mirosit-o si anihilat-o apoi, impunandu-mi ca nu voi lasa sa ma distruga. Nu moartea, nu deziluzia, nu mitocania, nu falsitatea, nu minciuna. Nu toate astea la un loc.

Am inteles ce a vrut sa imi spuna natura intr-o dimineata de luni. Nu imi permit sa uit. Doi ochi ma vor privi mereu din fundul prapastiei daca nu voi onora traversarea lor in cealalta dimensiune. Ma vor urmari daca nu voi invata sa ma desprind de negativul din viata mea, de oamenii ei mici si fricosi, de pacatele lor, de a dori sa salvez pe altii inaintea mea.

Da, respira, bucura-te. Meriti iubirea care raspunde prezent in clipele critice. Invata sa o antrenezi pe a ta. For all the "rainy" days.

"I gave my breath to the song
To the song, wasn't mine
Neither of ship nor of sea
Neither of glass nor of wine
Leaving this ghost of a road
I'm climbing hand over hand
Toward that pinprick of light
Toward the seed that God sowed..."